Love me ’till I’m me again

Sunt zile în care mă loveşte o nostalgie de nestăvilit. Ca astăzi. De-asta ţi-am dat mesaj, mi s-a făcut dor. Deşi n-ar fi zis nimeni. Mai mult, mă uitam mai devreme pe blogul vechi şi-mi pare rău că l-am lăsat. Poveştile mele sunt acolo. Aşa cum îmi pare tare rău de faptul că Blogger mi-a şters blogul adolescenţei. Se pare că ăsta-i avantajul unui jurnal. Până la rătăcire. Şi apoi…
Nu mai scriu aşa de des pe blog, se vede. Nu ştiu de ce, pur şi simplu nu mai sunt ce-am fost. Şi îmi pare rău, pe cuvânt. Observ cum cresc şi nu îmi mai bag în seamă propriile gânduri.
Cum spuneam, mi-e dor de mine, dar prin tine. Prin cum mă făceai să gândesc totul. Şi cum mă făceai să cer mai mult de la mine, să semăn cu tine, să fiu pentru tine. Să te fac mândru. Azi n-a fost nevoie decât de suficient de (foarte) puţin şi parcă totul era ca la început, nu s-a întâmplat nimic, n-a trecut atâta timp, nu m-ai dezamăgit de-atâtea ori, nu te-am pierdut de atâtea ori, m-ai lăsat să…
Ce-aş mai putea vrea acum? Ce-am vrut mereu, de la început, de când te-am cunoscut. Încerc să dau mereu vina pe tine, dar ştiu clar că cealaltă jumătate de vină e a mea. De câte ori te-am făcut imatur, n-ai spus niciodată că e vina mea. Mi-am dat seama acum ceva vreme că am şi eu partea mea de imaturitate în ce te priveşte. Imaturitate, naivitate, prostie… Ai putea să-i zici cum vrei. Dar de fiecare dată, se întâmplă la fel, după atâta timp: un semn şi siguranţa mea se năruie. Zic că-s curajoasă, dar tu mă cunoşti. Mă cunoşteai… Şi cum s-a terminat ultima oară? Cu promisunea mea de a te suna mai des.. Promisiune pe care nu am respectat-o, îmi pare rău. Şi-aş vrea să pot, îţi promit! Doar că… tu eşti tu. Cu toată lipsa de securitate şi emoţia din glas şi discuţiile aberante despre apă şi apropourile murdare şi toate! Prin tine sunt adevărata eu, pare-se, îmi pare numai rău că nu-s mai des reală.

delusive words, depresiv, feelings, simţim şi noi ceva?

martie 21, 2011

Scrie un comentariu

Rudi, a message to you

Asta e pentru că cineva a dat un search cu “citate prietenul meu leonard”. Aşadar aici sunt câteva care mi s-au părut interesante, cu care m-am putut identifica într-un fel sau altul:

“Oricât de grea sau dificilă devine viaţa, trebuie să rezişti, agaţă-te de orice ai nevoie să te agăţi, religie, prieteni, un grup de sprijin, un şir de paşi sau propria inimă. Dacă există în tine puterea de a rezista, continuă pur şi simplu să trăieşti, viaţa îţi va fi cu siguranţă mai bună.”

“Mi-a spus să dau dracului regulile idioate, pentru că dragostea nu te aşteaptă la fiecare colţ de stradă, că atunci când apare trebuie să o primeşti şi să încerci să o păstrezi.”

“Stau şi accept durerea şi ignor durerea şi uit durerea pentru că vreau să învăţ o anumită formă de autocontrol. Cred că durerea şi suferinţa sunt lucruri diferite. Durerea e o senzaţie. Suferinţa este efectul durerii. Dacă poţi să suporţi durerea, atunci poţi trăi fără suferinţă. Dacă reuşeşti să treci dincolo de suferinţă, poţi trece peste orice. Dacă reuşeşti să controlezi durerea, poţi să te controlezi pe tine însuţi.”

“E greu să rămâi calm, da, aşa e, fiecare secundă a vieţii mele e o luptă, ştiu că o să mor dacă nu lupt, dar uneori aş vrea să mor.”

“Oricât de mult ar vrea ea să mă normalizeze, tot timpul vor exista în mine anumite părţi întunecate.”

“În orice suferinţă există un moment de pace atât de copleşitoare, încât opreşte curgerea oricăror alte simţământe.”

“Uneori nu îmi doresc decât să fac timpul să treacă mai repede.”

“Vorbim trei sau patru minute, conversaţia asta mă doare trei sau patru zile.”

James Frey, Prietenul meu, Leonard.

citate, cărţi, James Frey

ianuarie 23, 2011

Scrie un comentariu

I’m gonna feel, I’m gonna di-di-di-die.

Nu, frate, nu zic că sunt perfectă. Dar nici voi nu sunteţi, clar?!

Am scris un post întreg şi apoi s-a şters. La revedere.

delusive words, life, others, people I know, realitate, simţim şi noi ceva?

ianuarie 19, 2011

Scrie un comentariu

you buried me alive, you dicks!

Păi s-a terminat ziua asta (teoretic) şi tot nu, nimic. Mi-am dat seama că anul ăsta nu am o listă cu filmele pe care le-am văzut, dar sinceră să fiu ar fi oricum prea puţine pentru că nu mai am timp de aproape nimic, abia mai strecor câte un episod de serial în program.

Anyways, weekendul trecut am zăcut un pic şi am apucat să văd Misfits. Mă apuc să scriu aici pentru că:

1. mi-a plăcut

2. merită văzut (plus că are numai 13 episoade)

3. americanii vor, evident, să producă Misfits US (la fel cum au făcut şi Skins US care presupun că e total bullshit. Şi nu mă aştept la mare brânză, ei n-au accente britanice adorabile.)

Aşadar, Misfits prezintă povestea a 5 adolescenţi (la vreo 18-19 ani aşa din câte am putut să-mi dau seama), delincvenţi care fac serviciu în folosul comunităţii. Şi, într-una din zile o furtună vine şi cei cinci (şi nu numai) sunt loviţi de fulger şi capătă câte o super putere. Din câte am observat eu, puterea pe care o au după furtună este “derivată” din părerea lor despre sine. Asta ar fi, în mare, probabil e clişeic şamd, dar este genial. Şi evident uneori super porno, nu ştiu ce-i cu britanicii ăştia.

Trailer

hei, Misfits, obsesie, serial, thoughts, uneori viaţa-i mişto

ianuarie 18, 2011

2 comentarii

If you want me, let me know.

Ştii cum e? Deja după o anumită perioadă, nu prea te mai atrage foarte tare ideea de a-ţi plânge de milă şi cel mai probabil te ignori îţi ignori sentimentele până când… nici tu nu ştii până când. Şi apoi ajungi să te gândeşti ca o bătrânică ce frumoase erau vremurile când te gândeai şi tu la sentimentele tale şi nu erai atât de îngropat în muncă, muncă. Nu ţi-e parcă dor de adolescenţă şi de liceu, când aveai timp să te gândeşti la sentimentele tale?
Şi uite în momente ca astea, inima ta vrea, vrea, vrea, dar creierul tău parcă te întreabă aşa, cu un ton de batjocură, de ce să fii tot tu ăla care cedează şi apoi îţi vine o idee, că omul deştept cedează şi apoi, iar, un contraargument, da, dar tu cedezi oricum mereu-mereu, ce-ar fi să-l mai laşi şi pe celălalt. Păi da, dar eu vreau şi oricum nu mă pot baza pe el şi şşt! Vezi, de-asta îţi ignori sentimentele, pentru că dup-aia mintea ta ajunge prin cine ştie ce dulăpioare şi scoate cine ştie ce minunăţii monstruozităţi de idei pe care nu le-ai putea suporta apoi.
Dar uite, e acolo, e acolo, îl văd. Nu, dragă, stai cuminte, că nu mori, n-ai murit atâtea zile. Da, dar el întreabă de mine, e singura persoană care întreabă (sincer sau nu) ce fac şi cel puţin pare interesat de răspunsurile mele. Sau nu? Da, ar fi ăsta un argument, dar totuşi, iar intri în alea-alea şi apoi o să îţi pară rău şi iar pff, ca o proastă ce sunt, nu-mai-ştiu-ce. Păi şi de ce nu? Asta e: yeah, I figured it now, breaking’s what the heart is for.
Buuuuuuun, dar de ce? Mă enervezi, pe cuvânt. Şi apoi iar începe cu vai, ce dor mi-era de tine, da, dar ar fi putut să dea un semn, dar, oops, i-am ignorat ultimul semn, poate ar trebui să fac ceva, n-aş vrea să nu ne mai vorbim şi ştiu cum e. Ştii, dragă, nu ajungem nicăieri aşa. Şi e greu să iei o decizie în doi, mai taci naibii, sfârşit.

thoughts

ianuarie 18, 2011

Scrie un comentariu